A fost odată ca niciodată o mică prințesă și un mic pirat....

Mica prințesă se răsucea neliniștită încoace și încolo în patul ei cu baldachin purpuriu, printre cele patruzeci și cinci de perne rozalii. La un moment dat, își trase peste cap plapuma din puf de păun, deoarece îi era atât de frig de parcă ar fi îmbrățișat un om de zăpadă. Și nici micului pirat nu îi mergea mai bine. Într-o zi, când micul pirat vru să sară din cabina sa, îl apucă amețeala. Doar nu i s-o fi făcut rău de mare? Iar nasul lui era acum atât de înfundat, ca și când ar fi fost etanșat cu smoală. Micul pirat transpira și îi era frig – și toate acestea alternativ…

Care este problema micii prințese?
Năsuc roșu de prințesă
Cum a răcit mica prințesă


Cu mult timp în urmă, pe un deal, a fost odată un castel purpuriu. Acolo trăia o mică prințesă cu numele Paula, care nu voia să stea liniștită pe scaun și care mereu se furișa pentru a descoperi singură castelul.

Totuși, aici era o problemă. Indiferent de cât de rece sau cald era afară, în castel era întotdeauna răcoare. Mica prințesă simțea acest lucru mai ales la picioare, fiindcă pardoseala din piatră a castelului era întotdeauna foarte rece, fie vară, fie iarnă. Zi de zi, mica prințesă alerga desculță prin castel - prin bovindourile ascunse sau în turnul domnișoarei castelului, iar dacă nu era descoperită de nimeni, alerga chiar până jos de tot, în temnița subterană.
„Încalță odată pantofiorii rubinii”, o îndemnă mama regină pentru a treizeci și șaptea oară în aceeași zi. „Sau cel puțin ia-ți în picioare șosetuțele flaușate din cașmir! Altfel, te vei îmbolnăvi!”
Dar mica prințesă nu voia să asculte. Prefera să descopere lumea cu toate simțurile. Numai ce plouase, și micuța năzdrăvană descoperi o baltă mare, numai bună de sărit prin ea; iar distracția sporea dacă făcea acest lucru desculță. Noroiul și apa rece de ploaie se simțeau atât de bine printre degetele de la picioare, iar mirosul de ploaie pe pământul cald era minunat... Mhhh...

Dar într-o zi, mica prințesă se trezi și observă că nu se mai simțea chiar atât de bine. Nu-i mai făcea plăcere să țopăie prin castel, nici desculță, nici în pantofiorii rubinii strălucitori, nici măcar în șosetuțele moi de cașmir. Neliniștită, se răsucea încoace și încolo în patul ei cu baldachin purpuriu, printre cele patruzeci și cinci de perne rozalii. La un moment dat, își trase peste cap plapuma din puf de păun, deoarece îi era atât de frig de parcă ar fi îmbrățișat un om de zăpadă. Dârdâia și tremura. Dar dintr-o dată i se făcu atât de cald, ca și când cineva i-ar fi pus douăsprezece sticle fierbinți în pat. Imediat aruncă plapuma de pe ea, simțind că ar prefera să se arunce într-o cremă de înghețată de vanilie pentru a se răcori.

„Mama, vino repede!”, strigă mica prințesă cu voce răgușită și cu năsucul roșu curgându-i.
Nu îi mai venea deloc să țopăie. Fața îngrijorată a reginei apăru în cadrul ușii lăcuite în roz.
„Ce este, puiuțul meu? Nu te simți bine?”
Tocmai se pregătea să răspundă, când micii prințese îi scăpă un strănut asurzitor: HAAAAAAAAPCIU!
„Ai răcit!” Mama regină se apropie de patul cu baldachin purpuriu și puse mâna pe fruntea transpirată a micii prințese. „Ești fierbinte!”
Regina aduse imediat termometrul din trusa medicală a medicului castelului. În câteva secunde, bănuiala ei fu confirmată: mica prințesă avea febră.

„Febră?”, întrebă mica prințesă. „E de mâncare?”
„Nu”, zâmbi regina. „Febra apare atunci când ești bolnavă.”
„Bolnavă? Dar eu nu sunt bol…” HAPCIU!
„Nici vorbă! Azi rămâi în pat!”
Mica prințesă nu se împotrivi. Se simțea jalnic.
„Nu poate garda castelului să alunge febra?” Se gândea că dacă bărbații impunători din garda castelului îi inspirau respect chiar și ei, prințesei, atunci cu siguranță că și febra o va lua la fugă de frica lor.
„Nu e chiar atât de simplu. Dar până la urmă, febra în sine nu e ceva rău. Ea chiar te ajută să învingi răceala!”
„Bine, atunci…”, murmură micuța. În mod normal, ar mai fi continuat cu întrebările. Totuși, până și curiozitatea ei suferea vizibil din cauza răcelii. Regina își luă în brațe mica prințesă bolnăvioară și o mângâie încet pe spate. Fetița se simți imediat mult, mult mai bine. Dacă copiii regilor au nevoie de ceva atunci când sunt bolnavi, aceste lucruri sunt în special atenția și afecțiunea părinților.

„Trebuie să bei multe lichide, draga mea; te vei simți mult mai bine.”
Regina o rugă pe cameristă să îi aducă o cană mare cu ceai fierbinte de mușețel. Mica prințesă strâmbă din nas. Îhhhhh! ceai de mușețel. Nu se împotrivi totuși. Se simțea mult prea slăbită. Iar după ce își puse în cană trei linguri pline cu miere, ceaiul, atât de fad în zilele normale, căpătă un gust chiar bun.

„Acum dormi puțin, micuța mea. Vei vedea că după aceea te vei simți mult mai bine.”
Cu grijă, regina o așeză pe mica bolnăvioară înapoi între cele patruzeci și cinci de perne rozalii și o acoperi cu o pătură cu buline ușoară, de vară, astfel încât căldura febrei să nu fie închisă sub plapuma groasă de puf. Fetița închise ochii și se simți foarte ocrotită, cu toate că încă suferea din cauza răcelii. Încet se cufundă într-un somn adânc și odihnitor, visând unicorni cu nasul roșu și pajiști colorate, pline cu flori.

Când se trezi, mica prințesă realiză că se simte într-adevăr mult mai bine. Plină de elan, voi să sară deja din pat și să pornească desculță, bineînțeles, în obișnuita ei expediție de descoperire, când regina își făcu apariția în ușă, cu termometrul în mână.
„Încotro vrea să pornească mica mea pacientă? Rămâi aici! Ți-am spus că trebuie să te odihnești în pat!”, o dojeni regina, conducând-o înapoi în patul cu baldachin purpuriu și acoperind-o cu pătura de vară cu buline, între cele patruzeci și cinci de perne. Și avu dreptate: după cum indica termometrul, prințesa avea încă o ușoară febră. Ce bine că regina insista să verifice regulat temperatura drăguței paciente!

Până la urmă, două zile întregi și încă trei sferturi din alta a trebuit să petreacă mica prințesă în patul cu baldachin purpuriu, sub privirea severă a mamei regină. Fetița devenea tot mai neliniștită. O dată, de două sau poate chiar de trei ori încercă să se ridice din pat, însă constată ea însăși că de fiecare dată când încerca acest lucru, amețea. Pentru ca timpul să treacă mai ușor, regina îi spunea povești: despre pirați răciți și căpitanii autoritari ai acestora, despre unicorni cu guturai și prințese bolnave. Mica prințesă se simțea deja mult mai bine, iar plictiseala dispărea. Termometrul indică în sfârșit că fetița era din nou complet sănătoasă (trecuse deja aproape o zi întreagă de când strănutase ultima dată, după cum afirma ea tot mereu). Totuși, trebui să îi promită mamei că de atunci încolo va țopăi prin castel numai în papuceii de casă călduroși, brodați cu perle. Regina îi comandase special pe aceștia pentru ca prințesa să nu se îmbolnăvească din nou și să facă febră; fiindcă numai prințesele sănătoase pot descoperi cu bucurie lumea.

Totul e bine când se termină cu bine.

Iar din poveste învățăm că nu trebuie să uităm temperatura s-o măsurăm.

Ce se întâmplă cu micul pirat?
Guturaiul piratului
Cum a răcit micul pirat

A fost odată, cu mult timp în urmă, o corabie a piraților care se îndrepta spre Oceanul Pacific pentru a găsi o comoară. Lui Paul, micul pirat, i s-a dat voie să meargă și el în această expediție pentru a învăța de la tatăl lui, marele căpitan, lucrurile cu adevărat importante.

Indiferent de vreme, micul pirat se cățăra pe catargele corabiei - sprinten precum o maimuțică, sigur precum o căpriță de munte. Pe corabie era imposibil să nu te uzi la un moment dat. Atunci de ce te-ai teme de ploaie? Micul pirat voia să fie primul care observă la orizont legendara insulă a comorii. Stătea el deja de câteva ore pe cel mai înalt catarg și privea fix în direcție estică, în timp ce ploaia cădea pe umerii lui zgribuliți de frig. Tatăl lui, căpitanul, îl avertizase deja de mai multe ori pe micul pirat ud leoarcă, spunându-i că îl va scutura de pe catarg precum un măr copt din copac, dacă nu se va adăposti curând într-un loc ferit de ploaie. Dar curajosul pirat nici nu voia să asculte.

„Fiule, vei răci!”, tună căpitanul piraților, care stătea departe jos agitând o pelerină de ploaie.

„Astea-s povești marinărești, tată!”, îi strigă micul pirat. El chiar nu avea vreme să coboare, pentru că acolo, departe, parcă se vedea primul contur verde al unei insule!

Alarmă falsă, însă. Nici urmă de insula comorii. Când micul pirat coborî la cină dezamăgit, observă că între timp nasul i se înfundase. Pe furiș își trase nasul, ca nu cumva să observe careva ceva. În caz contrar, cu siguranță că tata, căpitanul piraților, nu-l va mai lua cu el în căutarea comorii. Nu se putea ajunge aici, pentru că micul pirat își întipărise deja în cele mai mici detalii harta comorii de pe mesajul din sticlă, pentru a putea merge înaintea trupei de căutare! Mâine va sosi momentul mult așteptat.

Cu siguranță.

Totuși, a doua zi, când micul pirat vru să sară din cabina sa, îl apucă amețeala. Doar nu i s-o fi făcut rău de mare!? „Povești marinărești”, se gândi micul pirat, că doar el deja de mult nu mai era om de uscat. Și totuși, tot corpul îl durea, mai ales capul. Iar nasul lui era acum atât de înfundat, ca și când ar fi fost etanșat cu smoală. În plus, îi era foarte frig, deși corabia piraților tocmai se afla în apele calde ale Oceanului Pacific. Nu, îi era cald. Sau nu, totuși frig. Bine, îi era și cald și frig.

„Tata, ahh… domnul căpitan! Vino puțin...”, strigă micul pirat care era acum foarte palid. Nu îl mai interesa căutarea comorii. Fața îngrijorată a căpitanului piraților se ivi la ușa de sub punte.

„Ce este, fiule? Nu te simți bine?”

Micul pirat dădu ușor din cap și se târî repede înapoi în cabina sa. Îți trase pătura groasă de lână peste cap, tremurând.

„Doar ți-am spus că vei răci.” Căpitanul piraților se apropie de patul lui și își puse mâna pe fruntea transpirată a micului său năzdrăvan. „Ești fierbinte!”

Căpitanul aduse imediat termometrul din sacul medicului corabiei. În câteva secunde, bănuiala lui fu confirmată: micul pirat avea febră.

„Febră?”, întrebă micul pirat. „E de mâncare?”

„Nu”, zâmbi căpitanul. „Febra apare atunci când ești bolnav.”

„Deci, totuși, am rău de mare”, spuse micul pirat abătut. „Te rog, nu mă trimite din nou pe uscat!”

Căpitanul își trecu blând mâna prin părul fiului său.

„Azi te trimit în cabina ta, marinare, și acolo rămâi până când te însănătoșești.”

Micul pirat nu i se împotrivi căpitanului. Se simțea jalnic. Căpitanul piraților îl mângâie cu grijă pe spate pe micul său pirat. Micuțul se simți îndată deja mult, mult mai bine. Dacă viitorii pirați au nevoie de ceva atunci când sunt bolnavi, atunci acest ceva înseamnă cu siguranță atenția și afecțiunea părinților.

„Trebuie să bei multe lichide, micule pirat, și te vei simți mult mai bine.”

Căpitanul îi porunci unuia dintre marinarii săi să aducă o cană mare cu ceai fierbinte de mușețel în cabina fiului său. Micul pirat strâmbă din nas. Îhhhhh! ceai de mușețel. Nu se împotrivi totuși. Se simțea mult prea slăbit. Iar după ce micul pirat își adăugă în cană trei linguri pline cu zahăr brun, ceaiul, atât de fad în zilele normale, deveni dintr-o dată mult mai bun.

„Acum culcă-te, micul meu pirat. Vei vedea că după aceea te vei simți mult mai bine.”

Căpitanul își acoperi cu grijă cu o pătură subțire cel mai tânăr marinar, astfel încât căldura febrei să nu fie închisă sub pătura groasă de lână. Micuțul închise ochii, simțind legănarea vaporului pe valurile Oceanului Pacific. Căpitanul se așeză la biroul lui, calculând noul traseu. Micul aventurier se simțea foarte ocrotit, cu toate că încă suferea din cauza răcelii. Valurile îl legănau încet într-un somn adânc și odihnitor, iar el visă cufere pline de comori și papagali cu guturai, care strigau strident înjurătura după înjurătură.

Când micul pirat se deșteptă, realiză că se simte într-adevăr mult mai bine. Plin de elan, vru să iasă din cabină gata de a escalada cel mai înalt catarg și de a dezgropa zece cufere pline de comori, dar fu întâmpinat de tatăl care coborî scara de pe punte cu termometrul în mână.

„Încotro vrea să pornească micul meu pacient? Rămâi aici! Doar ți-am spus că trebuie să te odihnești în cabina ta!”, îl dojeni căpitanul ridicându-și piratul morocănos înapoi în pat. Și avu dreptate: după cum indica termometrul, năzdrăvanul avea încă o ușoară febră. Ce bine că tatăl căpitan insista să verifice regulat temperatura micului pirat!

Până la urmă, două zile întregi și încă trei sferturi din alta a trebuit să petreacă sub punte micul pirat la comanda căpitanului. Și devenea tot mai neliniștit. O dată, de două sau poate chiar de trei ori, micuțul încercă să se furișeze din cabină, însă constată el însuşi că de câte ori încerca să se ridice din pat îl apuca amețeala, ca și când ar fi avut rău de mare. Pentru ca timpul să treacă mai ușor, căpitanul piraților îi spunea povești micului pirat, povești despre cavaleri răciți și mamele autoritare ale acestora, despre monștri marini cu guturai și pirați bolnavi. Băiatul se simțea deja mult mai bine, iar plictiseala dispărea. Termometrul indică în sfârșit că micul pirat era din nou complet sănătos (trecuse deja aproape o zi întreagă de când nu mai simțea că are rău de mare, după cum afirma el mereu). Totuși, a trebuit să îi promită căpitanului că pe viitor va purta întotdeauna o pelerină pe vreme ploioasă atunci când va fi în căutarea insulei comorii, pentru a nu se îmbolnăvi din nou și pentru a nu mai avea de-a face cu febra, pentru că numai micii pirați sănătoși pot căuta cu bucurie insule ale comorii.

Totul e bine când se termină cu bine.

Iar din poveste învățăm că nu trebuie să uităm temperatura s-o măsurăm.

Descarcă ajutoare împotriva plictiselii și a răcelii

INFORMAȚII PENTRU MĂMICI ȘI TĂTICI